Adesea suntem atât de preocupați de noi înșine încât uităm să dăm importanță celor din jur. Alergăm pentru noi, să ne fie cât mai bine, și ne străduim atât de mult încât uităm că timpul petrecut alături de cei dragi este mai important decât bunăstarea pe care le-am putea oferi. 

Suntem robiți de munca cea de toate zilele. Nu avem timp. Trăim în criză de timp.Mâncăm pe fugă, ne îmbrăcăm pe fugă, sărutăm obrazul celuilalt pe fugă, oferim o îmbrățișare pe fugă, facem totul pe fugă. Nu avem timp! 

Nu avem timp să ne rugăm, să cântăm, să povestim cu cel drag, să întrebăm pe cel de lângă noi cum se simte, să oferim un pahar cu apă celui însetat, să mergem la biserică, să petrecem timp cu familia; nu avem timp de nimic. Avem impresia că dacă ne grăbim, facem mai multe. 

Telefoanele ne ușurează munca, nu mai trebuie să trimitem scrisori, și totuși nu avem timp să sunăm pe cei dragi. 

Ceasul ne spune cât e ora, și totuși întârziem la întâlniri, la biserică, la cină…

Mijlocul de transport este menit să ne ajute, să ne ducă mai repede unde ne este destinația, și totuși nu ajungem la timp.

Fă-ți timp să te oprești să saluți vecinul de la doi, fă-ți timp să duci o plasă a unei bătrânici care duce cu greu plasa pe scară; fă-ți timp să-i zâmbești persoanei care se uită fără chef de viață, poate nu e mare lucru, dar s-ar putea să ajute.  Fă-ți timp să-i oferi locul din troleu unui bătrân care abia se ține. Poate nu e mare lucru, dar nu poți știi cât de mult l-a ajutat să stea.

Nu trebuie să faci lucruri mărețe ca să fii de ajutor, ci lucruri mici cu o dragoste mare!