Toți greșim în multe feluri, scrie Iacov, fratele lui Isus. Și adaugă: Dacă nu greșește cineva în vorbire, este un om desăvârșit. (Iacov 3:2) Problema nu este să găsim prieteni și parteneri care nu ne greșesc niciodată. Noi știm că astfel de oameni nu există. Singura întrebare care ni se pune este dacă știm ce să facem noi când celălalt ne greșește.

Cum reacționăm atunci? Ne enervăm? Țipăm? Începem cearta?

Datorită unor greșeli ridicol de mici, uneori se nasc certuri enorme, se strică prietenii, se sparg familii, se rup relații. Când unul greșește şi celălalt reacționează cu ton ridicat şi cu cuvinte de reproș, lucrul acesta produce iritare, mânie, şi răspuns „pe măsură”: cuvinte de ocară, cuvinte jignitoare, care atrag răspuns la fel de insultător şi… cearta-i gata! Relațiile sunt afectate, adeseori rupte.
Cu toții ştim cât de greu este să repari relații afectate de o ceartă şi de cuvinte necugetate spuse la mânie.
Să mai spunem odată. Nu există relații interumane în cadrul cărora să nu se comită greșeli. Să ne gândim acum la rolul bunătății în cadrul relațiilor interumane.

Cum reacționează bunătatea în fata greșelii celuilalt? Apostolul Pavel răspunde astfel: „Fiți buni unii cu alții, miloși şi iertați-vă unul pe altul.” Prima acțiune a bunătății este să exercite milă. În loc să se gândească la paguba sau la rana care i s-a produs prin acea greșeală (se pune pe sine înainte), se gândește la cel care a produs greșeala: De ce a făcut-o?

Şi de îndată ce se gândește la celălalt, începe să-l privească cu bunătate şi să-i găsească o scuză: Nu şi-a dat seama ce zice sau ce face? Sau, a venit necăjit de la serviciu. Sau, e obosită, sărmana. Sau, aşa se procedează în familia lor. Sunt zeci de scuze care pot fi găsite.

Gândiți-vă la unul căruia i se băteau cuie în mâini şi în picioare şi care , în loc să strige de durere, vorbea cu Dumnezeu şi zicea: „Bieții soldați; ei nu știu ce fac! Ei nu știu pe cine răstignesc! Ei își fac meseria şi împlinesc ordinele date! Aşa că, având în vedere toate acestea, Tată, iartă-i!” Fiind victima celei mai cumplite cruzimi, El putea să ierte fiindcă, în bunătatea Lui, nu se gândea la Sine, ci la soldații care Îl răstigneau. Îi păsa de veșnicia lor. El murea şi pentru iertarea lor.

Bunătatea este capacitatea de a pune pe primul loc pe celălalt. Bunătatea este capacitatea de a te gândi la el/ea, nu la tine. Este capacitatea de a-i găsi o scuză. Şi-i găsești o scuză care te face să-ţi fie milă şi să-l ierți. Aşa zice Isus despre Dumnezeu: „El este bun cu cei nemulțumitori şi răi.”

Mai mult: Dumnezeu a găsit o soluție pentru răutatea din lume: A dat pe singurul Său Fiu şi a absorbit răutatea lumii în Sine. El poate să ierte fiindcă a absorbit greșelile lumii în propria Lui Fiinţă.