Se petrece o mare revoluţie în ştiinţele umane de când neurologii au descoperit că creierul uman este structurat pentru bunătate. Adică, atunci când mintea noastră nutreşte gânduri de bunătate, creierul comandă producerea unor substanţe care dau o stare de mulţumire, de împlinire, de fericire. Dimpotrivă, când în minte este duşmănie şi gânduri îndreptate spre a face rău, creierul produce substanţe de stres, de răspuns la frică şi la primejdie şi acestea, pe lungă durată, ne îmbolnăvesc diferite organe vitale.

În ultima vreme am citit mai multe cărţi scrise de medici, unii creştini, alţii budişti, care vorbesc de iubire, ca fiind cea pentru care a fost structurat creierul uman şi că iubirea este cea care face ca tot organismul să funcţioneze bine. Argumentele lor se bazează atât pe ceea ce constată din neurologie, cât şi din experienţa lor îndelungată cu bolnavii, care se vindecă atunci când sunt învăţaţi să iubească.

Este clar că omul este făcut atât pentru bunătate cât şi pentru iubire. Este foarte instructiv să vedem cum le combină Domnul Isus:

„Voi, însă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să aşteptaţi ceva în schimb şi răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fii ai Celui Prea Înalt: căci El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi.

„Fiţi dar milostivi, aşa cum Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6:35-36).

Adică, să iubiţi pe toţi oamenii (inclusiv pe cei ce v-au făcut rău!), fiindcă şi Tatăl vostru Cel ceresc este bun şi cu cei răi. Aşadar, fiţi milostiviaşa cum este El.

Arta poetică ebraică ne învaţă să repetăm acelaşi lucru de mai multe ori, dar cu cuvinte diferite, care transmit aceeaşi idee. Aici, a iubi, a fi bunşi a fi milostiv transmit aceeaşi idee, deşi termenii nu sunt chiar identici.

Apostolul Pavel face aceeaşi combinaţie; scriind: „Când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit…” (Tit 3:4).

Un text care ne ajută să facem un pas mai departe în înţelegerea acestor termeni este „imnul iubirii” din 1 Corinteni 13, unde Pavel scrie că „dragostea este plină de bunătate” (1 Corinteni 13:4). Aşa sună textul în traducerea Cornilescu. Conform acestei traduceri, am deduce că în conţinutul ei interior iubirea este bunătate. Dar uitându-ne la textul în limba greacă, vedem că Pavel scrie că „dragostea te face bun”! Când iubeşti, nici măcar nu te poţi gândi să faci rău celui pe care-l iubeşti. De aceea, Pavel scrie că „dragostea nu se gândeşte la rău”. Când iubeşti, totul în tine vrea binele celui iubit. Iubirea te condiţionează pentru bunătate.

Pe baza acestor texte, putem să spunem că iubirea este atitudinea interioară, iar bunătatea este exprimarea în afară a iubirii interioare.

Putem de asemenea să spunem că Vechiul Testament proclamă bunătatea lui Dumnezeu, iar Noul Testament proclamă iubirea lui Dumnezeu manifestată prin bunătatea Lui: „Dumnezeu era în Cristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5:19). Acolo, la cruce şi în felul acesta s-a manifestat iubirea lui Dumnezeu şi bunătatea lui Dumnezeu.

Iată de ce, neurologii şi medicii au dificultate când este vorba să definească noua lor descoperire: Creierul omului este structurat pentru bunătate sau pentru iubire! Care dintre ei au dreptate? Desigur, răspunsul este că şi unii şi ceilalţi au dreptate: cele două trebuie ţinute împreună!

Şi noi trebuie să învăţăm bine această lecţie: Când vorbim despre bunătate, să vorbim şi despre iubire şi când vorbim despre iubire, să vorbim şi despre bunătate.

Informaţie importantă. Biblia Cornilescu a fost tipărită prima dată la Bucureşti în 1921. Înainte de aceasta, credincioşii evanghelici foloseau Biblia Niţulescu, tipărită la Iaşi în 1874. În primele două decenii după apariţie, credincioşii evanghelici aveau rezerve faţă de traducerea Cornilescu. Acum 35 de ani, am întrebat un credincios român din America de ce evanghelicii au respins la început pe Cornilescu. Mi-a răspuns imediat: „Să vă spun de ce. Biblia de la Iaşi folosea numai cuvântul „iubire”. Cornilescu a introdus cuvântul „dragoste” şi credincioşii evanghelici considerau că acest cuvânt este „lumesc” şi n-are ce căuta în Biblie.

M-am gândit mult la această problemă şi treptat, am ajuns să simt că „iubire” este într-adevăr un termen mai nobil. ”Dumnezeu este iubire” sună mai poetic şi mai frumos. Asta nu mă va împiedica să folosesc uneori cuvântul „dragoste”. Dar voi prefera să spun că iubirea este forţa de atracţie, de coeziune, de unire în univers şi în umanitate. Când eram copil, am învăţat cântarea:

”Iubire, care m-ai creat

În asemănarea Ta,

Eu în Tine mă reazem

În veac al Tău să rămân.”

În 1 Corinteni 13:8 Pavel scrie, în traducerea Cornilescu: „Dragostea nu va pieri niciodată”. Traducerea engleză ne spune „Love fails not”, adică „Iubirea nu eșuează (nu falimentează) niciodată”. Transformată într-o afirmaţie pozitivă, propoziţia devine: „Iubirea învinge întotdeauna”, sau, „Iubirea va triumfa întotdeauna”, aşa cum „Bunătatea va triumfa întotdeauna”. Amin! Aşa să fie!